AUTORUL DESPRE CARTE

Să scrii o carte despre mass-media și viitorul lor incert poate fi considerat un act de tupeu atunci când ai vârsta mea, de 41 de ani. Dar eu sunt un tupeist incredibil și în acest volum nu vă propun o carte doar despre mass-media, ci una despre noi, cei care avem neșansa, în 2021, un an pe care l-aș numi non-grata, să trăim nu o criză majoră, ci să suportăm efectele și provocările a două crize majore în mod simultan: pandemia COVID-19 și dispersia tot mai însemnată a platformelor social media și a tehnologiei.

E o carte în care vă propun reinterpretări profunde ale unor lucruri pe care credeați că le știți și explorez împreună cu dumneavoastră toate schimbările de acum ce ne vor marca profund viitorul. Sunt convins că, citindu-mă, vi se va schimba enorm felul în care veți vedea lumea de mâine înainte, indiferent că e vorba despre felul în care vom iubi, vom mânca, vom crea sau ne vom bate pentru idealurile noastre. Timpul nu mai are răbdare cu noi, e adevărat, dar nu mai are răbdare nici cu Arta, cu cinematografia, cu economia sau cu sănătatea lumii, până și pornografia va trebui să se adapteze abrupt la „noua lume” a rețelelor sociale.

N-oi fi cam tânăr să îmi dau cu părerea despre un subiect atât de complex? Depinde din ce parte a vârstei privești. Fiindcă dacă te uiți la „vârsta” mea profesională, care arată că lucrez de 22 de ani în presă, atunci se schimbă discuția. 22 de ani! Și iubesc această meserie mai mult decât aș fi crezut vreodată. 22 de ani! Când am intrat, la 19 ani, într-o redacție, mașinile de scris erau colegele noastre și singurul calculator, pe care se făcea tehnoredactarea, era mai exotic ca o banană în vremea comunismului.

Eram atât de săraci, încât „conducerea” ne dădea un pix pe lună și 2 coli ministeriale pe săptămână. Telefonul fix, doar unul pentru toată redacția, era blocat să apeleze numere de mobil, fiindcă se încărca factura. Seara, țineți-vă bine, contabilul scotea firul telefonului din priză și îl închidea în dulapul său, sub cheie, ca nu care cumva să ne apuce vreo „inițiativă” de a face vreo știre în exclusivitate și să ne vină cașcaval în plus de plătit la final de lună.

Internetul se pornea precum apa caldă în Venezuela, o oră pe zi, doar pentru a descărca mail-urile redacției (dar și pentru ca prietenul meu Iulian să mai downloadeze o tranșă bună de poze cu femei dezbrăcate).

Eram săraci, lipsiți de cele mai elementare condiții, într-o Românie jurnalistică de ev mediu. Și tot reușeam să facem știri. Și nu renunțam la reportaje, nici la exclusivități. Mergeam pe jos kilometri în șir ca să luăm un interviu, bazându-ne pe promisiunea făcută cu câteva zile în urmă de intervievat că va fi la ora 3, joi, la birou, căci nu-i puteam telefona să ne confirme prezența.

Și în fiecare dimineață așteptam să vină legătura cu ediția zilei, ca să vedem ce ne-a „intrat” și ce ne-a „tăiat” editorul.

E 2021, Bitcoin-ul a sărit de 55.000 de dolari, colegii mei de la ziarul online pe care îl patronez scriu pe grupul de chat de pe Facebook ce subiecte facem azi, în timp ce la editare se randează un video cu un accident de mașină pe care îl vom uploada pe YouTube, pe pagina de Facebook și pe TikTok.

E 2021 și presa din întreaga lume cară în spate o presiune enormă. Presiunea unui viitor incert privit dintr-un prezent care ne-a doborât prin schimbările tehnologice șocante și, prin COVID-19, orice speranță de mai bine. Speranța de mai bine? E așa, o expresie, pentru că în presa săracă din țările africane, sud-americane, est-europene, niciodată nu a fost bine, mereu am trăit de pe o zi pe alta, amenințați de faliment, de politicieni, împiedicați să evoluăm mai repede din lipsa investițiilor.

Noi, ăștia mai săraci din presa lumii, știm bine că n-o să pupăm vreodată vreun Pulitzer, dar nu suntem proști și nici ignoranți, ba poate suntem chiar mai pasionați să facem meseria asta și, poate, chiar mai liberi.

Peste redacții bogate sau sărace, cu patroni dominanți sau înțelegători, peste jurnaliști liberi sau opresați, pasionați sau sictiriți, se așterne însă aceeași pâclă a incertitudinii.

Presa mondială e paralizată de-a binelea de asaltul social media, o nouă zeitate care are tot mai mulți fani, e mai strălucitoare, mai captivantă, de care miliarde de oameni sunt tot mai dependenți și care și-a propus, încetul cu încetul, să scoată de pe scena mare a lumii icoana spartă a Presei. În această carte, voi așterne gândurile mele despre prezentul presei, temerile mele despre viitorul omenirii, amintirile mele despre epoca romantică a jurnalismului dintr-o țară comunistă ce s-a eliberat târziu din chingile dictaturii. Nu e o carte de eseuri, nici cu note de subsol prea multe, nu am dorit o abordare academică, fiindcă nu vreau să dau lecții și nici să par că am vreo soluție izbăvitoare pentru starea proastă în care ne aflăm cu toții.

Vă asigur însă că veți avea o lectură interesantă, fiindcă sunt o minte interesantă ce funcționează cu benzina curiozității peste viteza legală a conformismului.